Minot-Gormezano - Haosul și lumina - Part. 1

Ca un răsărit de soare...

Jean-Claude Lemagny

Estetica este întotdeauna privită ca un studiu special, în timp ce ea este cheia adevărurilor supranaturale.

Simone Weil

Opera lui Gormezano și Minot este acolo ca un mare animal viu. A fost nevoie de douăzeci de ani pentru a se forma. Marele șarpe se unduiește pe toată Galeria de Fotografie. Aici nimic nu este dedus, nimic nu este raționat. Totul a germi­nat, a înmugurit, celulă după celulă. A fi biologic, ca fiecare dintre noi, ca o plantă fidelă seminței sale. Arta ca „viață a formelor” (Focillon) se înfășoară în sine și avansează. Nu are nevoie de pretexte pentru că înaintea artei nu există nimic.

Arta este ceea ce aduce pământul și stabilește o lume.

Heidegger

Pământul este tot ce este închis, opac, negru și impenetrabil. Gândirea nu are acces acolo. Lumea, dimpotrivă, este transparentă, care se dă clar și se instituie în ordinea lucrurilor. Nimeni nu ar putea trăi în pântecele pământului fără a sufoca acolo. Viața este posibilă doar într-o lume respirabilă, construită. Arta participă însă la amândouă. Singură are puterea de a smulge din pământ semințe de naștere și bulgări de prezență și de a face să înflorească din adâncurile sale de lut flori negre care ies din noaptea informă. Astfel, pământul este ceea ce se închide asupra sa și absoarbe toată lumina, dar totodată este și puterea fertilității și locul propice pentru toate înfloririle. Dacă arta poate aduce pământul, acest lucru se datorează faptului că este îmbinată cu nebunia, monstruosul, negația.

Dar, cealaltă față a sa, arta o întoarce totodată către lume. Mai degrabă, face ca lumea să fie pentru noi, o lume care încă nu este pregătită, aranjată, obișnuită. O lume la începutul ei, în devenire, deschizându-se și luând formă. Arta sprijinită pe întunericul pământului, atunci dă formă lumii. Este de natura aurorei.

Nu știu nicio operă care, în întinderea și continuitatea sa, să se egaleze și să corespundă atât de perfect acestei definiții a artei date de către Martin Heidegger. Potrivită nu prin demonstrație și simbolism, ci prin incarnație. Numai arta ajunge la înălțimea filozofiei. Sunt două vârfuri egale și căile lor sunt echivalente. Gormezano și Minot au ales calea artei și, deoarece nu poate fi o cale a ideilor, de această dată va fi calea șarpelui.

Gormezano și Minot au inventat o modalitate de a lucra profund originală. Se poate vorbi despre ajutor reciproc, de colaborare între doi indivizi. Dar nu este vorba despre asta, pentru că aici chiar noțiunea de individ este vaporizată. În munca de creație, ei sunt unul. Minot este doar corp. Viața lui este aceea a unui corp printre elemente: noroi, stânci, lumină. Gormezano nu are corp. Este invizibil. Este doar o privire, deci spirit, voință care decide momentul imaginilor. Unul este întregul unde și celălalt este, de asemenea. Telescoparea sufletului și a corpului, care face unul viu. Dar unul viu pentru o creație. Artistul aici este această consubstanțialitate a unui suflet și a unui corp. Fără gândirea privitoare a lui Gormezano, Minot nu este nimic; fără materialitatea terestră a lui Minot, privirea-gândire a lui Gormezano nu este decât vid. Pentru că nu este vorba despre ce gândesc ei. Ce poate să gândească Minot plimbându-se printre stânci, nu le pasă niciunuia dintre ei. Ceea ce gândește Gormezano privindu-l pe Minot se reduce la prezența formei lui Minot, încastrată în pământ sau tăiată pe cer: o formă, nu o gândire. Demonstrarea a ceea ce ne-a învățat Emmanuel Kant: nu există nici concepte, nici idei în artă. În același timp, Goya spunea: „Voi demonstra că nu există reguli în pictură”

Demonstrație și de ce este fotografia. Materia este doar urma materiei, iar spiritul se manifestă doar prin imaginea concretului. Fotografia este un artă mediatizată. Și Gormezano și Minot se mediatizează unul pe celălalt. Greșeala ar fi să-i legăm de „fotografia pusă în scenă”, care a avut odată gloria sa. Inspirată din artele spectacolului, ea este reprezentativă pentru această „societate a spectacolului”, în sensul lui Guy Debord, în care trăim. Nicio indulgență față de ea la Gormezano și Minot. Nu spectacolul, ci realitatea, chiar dacă foarte bine imaginată. Totul aici pulverizează incinta comediei sociale, decorul plantat de o epocă. Natura în puritatea sa se îndreaptă aici, nici imitată, nici tăiată din nou. Există, așa cum este în orice operă de artă, cadre, perspective, alegeri de lumină și compoziție, dar ele manifestă prezența sălbatică, nelimitată, care curge etern pentru a ne lua și nu pentru a ne asemăna. „Scursul exteriorului etern” (Blanchot).

Fotografia, artă în depășire, oferă întotdeauna mai mult decât ne așteptăm. Este ea care a văzut uneori ceea ce omul a crezut că vede. (Rimbaud)

Gormezano și Minot, exploratori ai unor ținuturi stranii, nu sunt dintre cei care vin să-și povestească aventurile. Trăim cu ei, carnal, ceea ce au văzut, și așa cum l-au văzut. Această experiență participă mai mult la cea a nașterii decât la cea a călătoriei.

Legată de existența lucrurilor particulare, radical „nominalistă”, în sensul pe care filosofia Evului Mediu îl dădea acestui cuvânt, fotografia este totuși mult mai mult operă a spiritului decât altă artă. Mai bine decât pictura, se construiește mai întâi în minte. Și acest indecidabil între materialitatea lui Minot și privirea pură a lui Gormezano este o manifestare clară a acestui fapt.

Ca un mare șarpe, opera odihnește în liniștea sa, totuși străbătută de fremătarea vieții. Această viață este aceea a frumuseții formelor.

La început a fost dansul, la început a fost lutul. Dansând în ritmul corpului său și în funcție de rezistența lutului, Minot îi unește. Foarte încet. Amestecând formele cu cele ale rocilor născute de secole, Minot ne reamintește că muntele nu este decât o undă foarte lentă.

În momentele alese de Gormezano, dansul nu descrie semne. Nu taie spațiul în trasee elocvente. Suntem dincolo de semnificații și chiar dincolo de forme: corpul s-a transformat în materie originală. Se confundă cu stâncile printre care se târăște, pentru că și ele se târăsc, și mai încet. Biologicul se naște în conștiința sa prin întoarcere la geologic.

Iată că omul se desprinde, se agață, escaladează, se cațără, fragil și gol, într-un univers copleșitor. Infernul lui Dante, închisorile lui Piranese. Dar blestemații lui Dante erau sub legea lui Dumnezeu, iar prizonierii lui Piranese începeau să fie sub legea statului. Aici este o materie fără rațiune care amenință să strivească o ființă solitară, obstinată, parte din ea însăși și totuși care o gândește. Ca singure tovarășe, aceste stânci și acest lut, închise la fel de mult precum ființa este la ea însăși.

Tăcerea și singurătatea își ating locul lor drept nu ca stări, ci ca virtuți. Moartea nu este niciodată aici. La cea mai adâncă adâncime a mormintelor, în trupurile adunate, uscate, rămâne o sămânță a vieții. Nu sunt schelete rânjind prostesc. Semințe adormite. Aceste cruste terestre sunt gata să se crape ca niște cochilii. Și ele se crăpă. Pachetele funerare nu erau mumii și iată-le, încet, se desfășoară. Crisalide. Freamăt deja de aripi transparente.

Așadar, niciodată nu moartea, ci somnul vieții. Uneori aceasta se întoarce înapoi, își recâștigă originea. Este modul său de a distruge orice elaborare intelectuală. Treceri de la viață la viață. Niciodată nu o părăsim.

Când lumina izbucnește cu putere, când cerul invadează spațiul, Minot se prosternă. La început, evadatul din peștera lui Platon nu putea privi spre soare. Dar Minot nu celebrează niciun cult. Este frumusețea care îl copleșește, frumusețea lucrurilor. Cu două rânduri de pietre, Gormezano și Minot au construit un templu. Ei au ajuns la simplitatea primelor vremuri, aceea a timpului fără religie, doar sacru. Primirea misterului între două pietre, și umilință.

„Eu vă voi învăța sensul pământului.” (Zarathustra)

Norii care derivă între vârfuri anunță lumi încă de venit. Când corpul se ridică în plină lumină, pare pregătit pentru o înălțare. Nu este nimic din acestea. Nu există nicio rachetă finală, niciun zbor. Corpul este în lumina soarelui așa cum era în inima gliei. Nimic mai mult, nimic mai puțin, viața se descurcă, viața continuă. Plimbându-mă prin această expoziție, de mai multe ori m-am surprins gândind că ceva se sfârșește aici. Sfârșitul rătăcirilor care au pierdut arta de prea mult timp.

Desigur, arta a trăit întotdeauna din mirajele pe care și le-a prezentat singură. Puritatea estetică absolută nu există evident. Dar în cele din urmă, ceea ce a fost mai întâi hrană se transformă în toxine. În fața lucrării lui Gormezano și Minot, știm că unele farse și-au epuizat timpul și chiar au încetat să mai fie posibile. S-a terminat cu o artă care se izolează cu lucrurile doar umane, o artă „obiect al științelor umane”, cele care nu se deschid spre imensitate ci își întorc ochii spre acea mică ființă agitată: omul. Esența omului nu are nimic uman (Heidegger). O constatare stranie. Adevăr. Aceasta este o operă, nu un produs. Un produs este „pentru”, „în slujba a ceva care îi precedă”.

O operă este deschidere către ceea ce nu era încă. Este apariția inițială, ca și fotografia la baza lichidului revelator. Gormezano și Minot nu sunt printre cei care „folosesc” fotografia. Cei care „folosesc” fotografia pur și simplu nu sunt artiști, în sensul în care un artist își interoghează propriul mediu, propria pastă de modelare. El știe că în mediul său trăiește secretul unui univers întreg. Un șarpe trăiește o viață autonomă. Nu are nevoie de concepte, de teorii, de grile de gândire, de nicio utilitate pentru a fi ceea ce este. Are nevoie doar să se nască dintr-un ou. Sociologul nu poate descrie arta decât ca o patologie care îndeplinește o funcție, aceea de a asigura socializarea exclușilor. Funcția însăși este social patologică, așa cum ne spune Nathalie Heinich. De aici atâtea opere care își arată aspectul rău, Alzheimerul lor, pentru a se adapta mai mult sau mai puțin conștient condițiilor impuse de sociologic. Dar ce sănătate în Haos și Lumină! Ce forță revoluționară în acest cuvânt: Sănătate! Arta modernă s-a impregnat imperceptibil de metodele științei. Face „experimente”. Dar când experimentele savantului duc la stabilirea unor legi abstracte și universale, a unor concepte, cele ale artistului privesc doar adevăruri senzuale și particulare. Totul este în rezultat și nu în metodă. Opera de artă uită cum a putut fi creată. Ea este acolo, prezentă, apoi imediat părăsește artistul.

Sursă: Mino-Gormezano, Le Chaos et la Lumière, 1983 - 2001, Gaerie de photographie, Bibliothèque nationale de France/Gallimard, 2003