Decedată în 1431, la vârsta de 19 ani;
Cauza morţii: ardere pe rug;
Locul de odihnă: rămăşiţele au fost aruncate în Sena.
Ultimele cuvinte: în timp ce flăcările îi aprindeau roba: „Îmi este foarte teamă că veţi suferi de pe urma morţii mele… Iisus! Isus!„
Ioana d’Arc, numită Jeannette în familie, era cea mai mică dintre cei cinci fraţi, fiica unor ţărani prosperi din Domremy, în ducatul francez Bar. Ea nu fusese dată la şcoală, nu ştia nici să scrie, nici să citească şi lucra ca slujnică şi ciobăniţă. Fiind extrem de credincioasă şi de patriotă, se simţea chinuită de perpetuarea Războiului de 100 de ani dintre ţara sa şi Anglia.
Pe când avea 13 ani, i s-a întâmplat un fapt miraculos – sau cel puţin semnificativ din perspectivă medicală. A început să audă voci şi să aibă viziuni cu Sf. Mihail, îmbrăcat în armura de cavaler, secondat de Sf. Margareta şi de Sf. Caterina. Fiinţele divine i-au şoptit în ureche vreme de trei ani.
În anul 1428, pe când Ioana avea 16 ani, vocile au rugat-o să meargă în audienţa la Delfin, Carol al VII-lea, şi să-i dezvăluie acestuia că are o misiune divină: să-i alunge din ţară pe englezi şi pe burgunzi, să dedice acest regat curăţat slăvirii Domnului şi să asiste la sfinţirea încoronării Delfinului – lucru ce fusese imposibil până atunci, deoarece locul tradiţional al încoronărilor religioase, Reims, se afla în centrul teritoriului ocupat de armatele engleze. Delfinului i-a plăcut ce a auzit, astfel că şi-a încredinţat armatele pe mâna adolescentei.
În acest timp, Ioana îşi modificase semnificativ înfăţişarea. Lungul ei păr negru a fost tuns până deasupra urechilor, iar trupul ei musculos şi îndesat a fost înfăşurat în haine bărbăteşti. În numele Domnului, Ioana a regrupat forţele franceze, iar victoria sa de la Orleans a fost interpretată ca o minune, dovada misiunii ei divine. Două luni mai târziu, regele a fost încoronat religios la Reims.
Factorii ce au condus la sfârşitul tragic al Ioanei au fost atât victoria ei, cât şi vocile pe care le auzea. Pe data de 22 mai 1430, Ioana, pe atunci în vârstă de 18 ani, a fost luată prizonieră şi închisă de englezi la înfrângerea cărora participase. Împotriva ei s-au formulat 12 acuze grave, printre care şi „oroarea” purtării de veşminte bărbăteşti, vărsarea de sânge britanic şi refuzul de a tăgădui că aude vocile sfinte.
Însă aceste voci erau reale sau imaginare? Acum câteva secole, o fată ce mărturisea că aude voci şi are viziuni era considerată posedată de un sfânt sau de un demon. În prezent, ea ar fi internată într-un spital de psihiatrie pentru a fi investigată. De fapt, mulţi istorici ai medicinei au cercetat-o pe Ioana d’Arc şi au emis diagnostice.
Dar să începem cu faptele. La procesul ei din 1431, Ioana a oferit judecătorilor mai multe detalii intrigante referitoare la voci. Iniţial, ea le auzea doar când era cuprinsă de teamă. Nu le-a putut distinge mesajele abia şoptite decât cu a treia ocazie, când sfinţii s-au şi materializat vizual pentru prima dată. Şi nu putea înţelege vocile dacă în casă sau în curte era zgomot. Ea a spus că aceste apariţii erau însoţite de un „miros plăcut”, iar teama pe care i-o inspirau o făcea să cadă în genunchi.
Iată şi părerea medicală modernă. Este foarte probabil ca, încă din pubertate, Ioana să fi suferit de atacuri intermitente de acufenă în formă agravată, acel ţiuit iritant din urechi pe care mulţi din cei care suferă de această afecţiune îl traduc într-o voce care le vorbeşte. Acufena se manifesta în cazul ei unilateral, pe partea dreaptă, şi era însoţită de tulburări vizuale sub forma de lumini intense, un fenomen frecvent. O altă opinie medicală este că Ioana suferea de un anumit tip de tumoare cerebrală, un tuberculom. Apărând în regiunea temporo-sfenoidă a creierului, tumoarea poate produce simptome de voci şi viziuni.
Indiferent de diagnostic, Ioana ar fi fost internată. Însă anchetatorii ei au poruncit: „Moarte, prin ardere pe rug”. Ioana, în vârstă de numai 19 ani, era îngrozită de ideea de a arde de vie, însă nu a tăgăduit natura divină a apariţiilor sale.
Moartea Ioanei d’Arc
La ora nouă, în dimineaţa zilei de 30 mai 1431, Ioana a urcat în căruţa închisorii şi a fost trasportată în piaţa centrală din Rouen. Aceasta era plină de soldaţi, oficiali ai bisericii, nobili şi orăşeni. În timp ce era târâtă către rug, Ioana s-a rugat să i se aducă o cruce de la biserică pentru a-şi putea aţinti privirea asupra ei până la sfârşit. Dorinţa i-a fost îndeplinită, iar ea a fost legată de stâlpul din mijlocul rugului, pe cap aşezâdu-i-se mitra Inchiziţiei – o bentiţă pe care era înscris sloganul „Eretică, Recidivistă, Apostată, Idolatră”.
Călăii au aprins lemnele în puncte strategice, iar flăcările au început să pâlpâie şi să se ridice în jurul picioarelor ei. Un călugăr ţinea crucea cerută de ea la înălţime, fortând-o să privească în sus, nu către flăcările ce se amplificau. Fumul a făcut-o să tuşească, iar atingerea primelor flăcări i-au produs un ţipăt. Mulţimea gălăgioasă a îngheţat. Din acel moment, deasupra pieţei s-a aşternut o linişte mormântală, tulburată doar de trosniturile lemnului ce ardea. În momentul în care hainele i-au fost cuprinse de flăcări, Ioana a privit către cer şi, pe jumătate implorând şi pe jumătate plângând, a ţipat: „Iisus! Iisus!”
După ce hainele i-au fost carbonizate integral – deşi carnea nu-i fusese atinsă – lemnele aprinse au fost trase deoparte pentru ca spectatorii să vadă că sentinţa fusese îndeplinită. „Au văzut-o complet goală, aflăm dintr-o sursă, dezvăluind toate secretele unei femei, iar când această imagine a fost privită suficient de mult, călăii au reaprins focul în jurul bietului cadavru.” Călăii ştiau cum să ofere mulţimii contravaloarea preţului pentru spectacol.
Sursă: Charles Panati – Cartea sfârşiturilor, Traducător: Octav Ciuca, Ed. Orizonturi
Comments