„Kalevala” este epopeea națională finlandeză, cea mai cunoscută culegere de poeme folclorice finlandeze, fiind tradusă în peste 40 de țări, între care și România. A fost alcătuită de medicul, folcloristul și filologul finlandez Elias Lönnrot. Străbătând Karelia, acesta a cules poemele transmise pe cale orală timp de mai multe secole, realizând apoi, în baza propriei sale viziuni poetice, „Kalevala”.
Publicată pentru prima oară în 1835, cu aproape 23.000 de versete, Kalevala a devenit repede un simbol al naționalismului finlandez și a avut un rol fundamental în închegarea și dezvoltarea sentimentului identității naționale, constituind o parte importantă a mișcării de trezire națională ce a culminat cu obținerea independenței față de Rusia în 1917.
Scurt rezumat
Epopeea începe cu mitul de creare a lumii dintr-un ou de rață, continuă cu facerea pământului, a plantelor, animalelor și a cerului. Prin magie și conjurarea zeilor și eroilor, sau păcălire a lor, se învață meserii și se fac unelte. Așa este făurit talismanul Sampo, ce poate aduce bogăție oricui îl posedă, se construiește primul kntele, instrumentul tradițional finlandez ce se aseamană cu țambalul, sau se învață arta prelucrării metalelor. Ca toate epopeile lumii, cu care are similarități, Kalevala abundă în intrigi amoroase, umiliri și înșelaciuni, ucideri și salvări miraculoase. Elemente păgâne cum sunt vrăjile se îmbină cu mituri creștine, precum cel al Fecioarei Maria. Ea este simbolizată de tânara Marjatta, care naște un băiat după ce a mâncat o boabă de merișor, fructul care abundă în pădurile finlandeze. În ultimul cântec, fiul Marjattei iese victorios, alungându-l pe eroul șamanic Väinämoinen, personajul principal al epopeii. Astfel, simbolic, creștinismul îndepărtează păgânismul, așa cum s-a întâmplat în istoria Europei.
Epopeea este structurată în 50 de cânturi. Kalevala era un uriaș legendar, care avea doisprezece fii. Bărbații din țara sa pleacă spre ținutul de la miazănoapte spre a o peți pe frumoasa fecioară Pohiola, (în ortografia originală Pohjola), sortită a fi soția aceluia care va reuși să construiască o moară fermecată, dătătoare de belșug.
Bărbații finlandezi se vor lupta cu laponii, dușmanii lor din nord, precum și cu vrăjitoarea Louhi, mama feciorei Pohiola, pentru focul furat și pentru Soarele și Luna răpite și ascunse. Laponii vor fi înfrânți. Faptele de vitejie ale unor eroi ca Väinämöinen, Ilmarinen și Lemminkäinen, lupta lor cu vrăjitoarea Louhi, Stăpâna Nordului, s-au păstrat sub formă de poveste. Väinämöinen este muzician și clarvăzător, cu origini supranaturale, Ilmarinen, fierarul care a făurit învelișul cerurilor, Lemminkäinen, războinicul aventurier și cuceritorul de femei, și Louhi, femeia care stăpânea un tărâm din N. Deși Kalevala prezintă elemente din perioada precreștină, pare să profețească dispariția vechilor religii.
Versiunea în limba română
Scriitorul și istoricul de artă Barbu Brezianu a publicat prima traducere în limba română a epopeii în 1942, pe atunci membru al Asociației România – Finlanda, sub titlul Kalevala, țară de viteji, cu o prefață de Ion Marin Sadoveanu. De o calitate remarcabilă, traducerea a fost premiată de Comisia Națională de Cooperare Intelectuală, la recomandarea lui Alexandru Philippide. Ediția a doua a apărut în 1974, sub titlul Kalevala, cu o prefață de Șerban Cioculescu. În 1999 a apărut o ediție revizuită, prefațată de scriitorul și diplomatul finlandez Mikko Heikinheimo. Traducerea reușește să păstreze cu fidelitate particularitățile stilistice ale originalului.
Influențe
Kalevala este studiată în grădinițe, școli și universități, și rămâne și azi o sursă de inspirație pentru artiști, de la pictori și arhitecți la poeți și bijutieri. De asemenea, companii finlandeze au luat numele personajelor pozitive din Kalevala, precum Ilmarinen, Sampo, Lemminkäinen ori Pohjola.
În prezent, un profesor și-a propus să scrie o alternativă a Kalevalei reanalizând materialul original cules de Lönnroth și punând accentul pe aspectele șamanice în care credeau strămoșii, în special pe mitul ursului, stăpânul temut și venerat al nordului.
Bibliografie
Kalevala, repovestită de Barbu Brezianu, Editura Ion Creangă, București, 1974.
Kalevala, traducere de Barbu Brezianu, Editura Cavallioti, București, 1999.
Kalevala. Epopee populară finlandeză, în românește de Iulian Vesper, Editura de Stat Pentru Literatură și Artă, București, 1959.
Enciclopedia Universală Britannica, vol. 8, Editura Litera, București, 2010
Legături externe
Aurora Project: The National Epic of Finland
Kalevalaseura.fi: Kalevala Society
Site-ul Fundației Anonimul: Barbu Basile Brezianu
Radio France Internationale
Note despre „Kalevala“
La 28 februarie 1835, Elias Lönnrot prezintă societății finlandeze de literatură „Kalevala“, epopeea ale cărei cioburi le adunase rătăcind dintr‑un sat în altul, timp de 13 ani. Acest doctor, care n‑a uitat niciodată în acest răstimp că jurase să tămăduiască, străbate drumurile Finlandei desculț, cu o legătură pe umăr, doarme prin păduri, trece înot lacuri și torente, pentru a se cățăra până la un cătun ascuns între stânci. Ţăranii superstițioși l‑au respectat, socotindu‑l un vrăjitor de temut. Este adevărat că Lönnrot făcea adeseori uz de bisturiu și medicamente, vindecările obținute de el într‑o provincie unde singurul dușman al durerii era șamanul, vechiul vraci al satelor finlandeze, putând părea de‑a dreptul minuni. Alții îl credeau hoț, smintit sau căutător de comori. Ultimii nu s‑au înșelat. Lönnrot căuta nestematele din sufletul poporului. Nu cunoștea osteneala, nu se descuraja niciodată, deși uneori era alungat de pe la casele oamenilor cu blesteme. Ţăranii se temeau de „vrăjile“ lui. Totuși, el zâmbea des, mai ales când dădea peste doi bătrâni care se așezau față în față, conform străvechiului obicei și, prinzându‑se de mâini, cântau pe nas cu vocale prelungite, legănându‑se ritmic, versuri despre zei, despre duhuri fermecate, versuri cu aromă de rășină, izvorâte din existenta de milenii a neamului său. Ascultând cânturile Kalevalei, Elias Lönnrot avea senzația că descoperă firele nevăzute care leagă prezentul de trecut, că Finlanda primitivă i se adresează prin gura știrbă a acelor bătrâni, că din nebuloasele epoci de‑nceput ale existentei finlandezilor se desprinde limpede sufletul etnic al poporului.
Ce este această „Kalevala“, a cărei descoperire răscolește interesele întregii lumi civilizate? Tradus în românește, cuvântul înseamnă: „Patria Kalevalei“, Kalevala, adică Finlanda. Acest cadru stufos de fantezie cuprinde însă tot universul. Nu este o epopee eroică, așa cum o concepeau grecii și latinii. Eneida începe cu zornăit de arme: Arma virumque canno. Eroii Kalevalei nu cunosc armele agresive cu care se supun popoarele. Lönnrot povestea odată, într‑un cerc de prieteni, că atunci când a terminat de orânduit materialul Kalevalei și l‑a recitit, a avut senzația halucinantă că deschide capacul unei lăzi pline cu cea mai fantastică dintre comorile omenirii. Eroii Kalevalei trăiesc într‑o lume populată de adversari: cerul e dominat de UKKO, stăpân cu mâini slăbite de bătrânețe, căruia tunetul, fulgerul, vântul și gerul nu‑i dau ascultare. Pădurile mișună de șerpi și jivine viclene. Dincolo de lacuri și codri, îi pândesc mii de dușmani, mii de morți înspăimântătoare. Focul, apa, vijelia, gerul, toate i‑au jurat moartea bietului om, care n‑are decât două mâini și un sâmbure de inteligență pentru a‑și apăra viata. Zeii aceștia împrăștiați trebuiau îmblânziți, omul era silit sau să și‑i facă prieteni, sau să se abandoneze în voia destinului.
Morții Kalevalei trăiesc o viată lentă, subterană, de soboli, continuându‑și opera începută pe pământ; eroii fără teamă coboară în Teronela, (Tuonela, nota mea) ceva asemănător cu Infernul lui Dante. Dacă finlandezul în sufletul căruia s‑a copt aurul Kalevalei ar fi fost dintr‑un neam agresiv, războinic, eroii epopeii ar fi încercat să supună Firea cu sabia. Dar iubeau cucul, de al cărui cântec răsunau pădurile de mesteceni, le plăcea să asculte susurul apelor, să se întâlnească doi sau mai mulți și să potrivească cuvinte sonore după ritmul vântului și foșnetul arborilor. Astfel s‑a născut mirajul cuvântului, al cuvântului care, în concepția Kalevalei, este mai puternic decât toate forțele telurice. În epoca zămislirii Kalevalei, finlandezii nu cunoșteau încă Biblia. Poezia lor populară (singura manifestare artistică colectivă) trebuia să lămurească rostul vieții, să tălmăcească sensul morții, să răspundă întrebărilor din sufletul omenesc. De aceea, Kalevala începea printr‑o explicație a Creațiunii (Luonnotar, mama apelor, pe genunchiul căreia se nasc pământul, cerul, soarele, luna și care dă viață lui Väinämöinen). Astfel, în loc de Cartea Genezei, primitivul nordic primește o poveste țesută cu iglița ficțiunii literare. Väinämöinen, acest poet și vraci nordic, amintește nașterea unei alte figuri legendare: Lao Tse, care și el a fost purtat 62 de ani sub sân de mama sa, care‑l născuse bătrân, dar mai mult decât înțelept – poet. Cântă, și păsările îl ascultă mirate, soarele se oprește din mers, luna își picură înduioșată argintul în ape. Din falca unei știuci uriașe își fabrică un instrument muzical, un fel de ceteră, numită kantelă, (kanteletar, nota mea) devenită instrumentul național al Finlandei. E atât de miraculoasă puterea cântecului, încât sălbăticiunile codrului ascultă lăcrimând, firea își schimbă fața, iar furtuna adoarme în sânul oceanului.
Väinämöinen, acest Apollo al Septentrionului, este un simbol: simbolul forței spiritului. Când tinerii arțăgoși scot din teacă sabia pentru a pune capăt unei certe, bătrânul run, cântărețul veșnic, minunatul Väinämöinen, se mulțumește să rostească cinci cuvinte magice, iar forțele Firii îi cad îmblânzite la picioare. În țara aceea nordică, poetul este socotit „pomul poeziei“ și începutul începuturilor, adică un Dumnezeu al lumii lăuntrice. La început a fost cuvântul… „Sînt mai puțini păgâni finlandezi decât o susțin cercetătorii culturilor nordice. Finlanda s‑a născut din cântec“ – aceasta e concluzia Kalevalei.
George Sbârcea
Conform unei observaţii a lui Perpessicius (1891–1971), în română, prima menţiune despre opera lui Lönnrot ne-o dă B.P. Hasdeu, în amintirile sale de pe cînd era iuncăr de campanie şi “făcea lungi lecturi din Kalevala”, cu un căpitan de campanie, baronul finlandez Mayendorf, moment relatat în nuvela Duduca Mamuca (1863).
În 1942 apare la Bucureşti – cu certitudine! – prima traducere românească a Kalevalei, făcută în proză, de Barbu B. Brezianu, cu o prefaţă de romancierul, dramaturgul şi eseistul Ion Marin Sadoveanu (1893–1964). Cunoscut mai ales ca autor al romanului Sfârşit de veac în Bucureşti (1944) – „o revelaţie în viaţa literară a momentului, înscriindu-se printre capodoperele româneşti ale secolului XX”, I. M. Sadoveanu a fost şi un „excelent traducător, care a dat culturii româneşti câteva capodopere ale literaturii universale” (M. Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, Bucureşti, 1971, pag. 527) – traduceri din Shakespeare, Stendhal, H. von Kleist, Goethe, Lenau, Schiller, Heine, Ibsen etc. Excelenta prefaţă făcută Kalevalei vădeşte nu numai o cunoaştere subtilă a operei, dar şi o simpatie aparte pentru finlandezi. Avem toate motivele să credem că această ediţie, din 1942, a traducerii româneşti a eposului finez a fost pusă într-o discretă legătură şi cu vitejia naţiunii finlandeze, manifestată în războiul declanşat împotriva patriei sale de către sovietici. Este edificator finalul prefeţei semnate de I. M. Sadoveanu: „Nobilul popor finlandez, prin fiecare 28 Februarie (Ziua Kalevalei) al său, dovedeşte înalta treaptă de cultură pe care a atins-o, amintind mândria naţională şi făcând să fluture sărbătoreşte, pe toate edificiile, steagurile pentru a prăznui strădania unui vizionar, apariţia unei cărţi şi cântecul risipit prin ţară de la naşterea până la moartea fiecăruia dintre cei care au dus ţara pe umerii lor”. Cât priveşte traducătorul, Barbu B. Brezianu, poet şi critic de artă (a scris studii revelatoare despre pictura lui N. Grigorescu şi N. Tonitza, despre sculptura lui C. Brâncuşi etc.), vom menţiona că a avut aprecieri elogioase din partea mai multor contemporani pentru strădania de a traduce cu fidelitate Kalevala, fiind gratificat, iarăşi pentru această trudă de tălmăcitor, cu Premiul Comisiunii Române pentru cooperare intelectuală. Ca dovadă a calităţii ei, o nouă ediţie a acestei versiuni breziene a văzut lumina tiparului în 1965, la Editura Tineretului din Bucureşti, purtând titlul Ţara vitejilor, Kalevala.
În 1959 se tipăreşte la Bucureşti traducerea integrală, în metru original, a Kalevalei. Volumul cu peste 800 de pagini este opera traducătorului Iulian Vesper. Originar din zona Sucevei, legat de grupul literar bucovinean “Iconar”, Iulian Vesper a debutat în 1933 cu placheta de versuri Echinox în odăjdii, urmată de alte trei volume prin care “îşi propune să realizeze un compromis între formalul avangardist de moment şi o metafizică sprijinită pe mituri şi simboluri indigene” (M. Popa, op. cit., p. 634). Nu o fi fost tocmai această tentaţie a miturilor motorul ce l-a făcut să se apuce de o lucrare atât de complexă cum se prezintă traducerea în versuri, integrală, a Kalevalei? Tălmăcirea sa din 1959, substanţial îmbunătăţită, este retipărită nouă ani mai târziu (1968) în populara colecţie “Biblioteca pentru toţi”, beneficiind de un solid aparat critic, note şi comentarii semnate şi ele de I. Vesper, între timp traducătorul român studiind şi finlandeza, familiarizând-se îndeaproape cu spiritualitatea finlandeză.
Mircea Eliade pomenește Kalevala în lucrarea sa „Istoria Religiilor” în capitolul XXXI, paragraful 247: „Creaţia literară de inspiraţie şamanică atinge apogeul în Finlanda, în Kalevala, epopeea naţională compilată de Elias Lonnrot (prima ediţie în 1832), personajul principal este Văinămoinen, „înţeleptul cel veşnic”. De origine supranaturală, Văinămoinen este un extatic-vizionar înzestrat cu numeroase puteri magice; pe deasupra, el este poet, cântăreţ şi harpist. Isprăvile lui, ca şi acelea ale tovarăşilor săi — fierarul Ilmarinen şi războinicul Lemminkăinen — amintesc în multe privinţe isprăvile şamanilor şi ale vrăjitorilor-eroi asiatici.”
Epopeea Kalevala
Prof. Florian VLADICĂ 3/17/2009
Întreaga istorie a poporului finlandez, renumit prin vrednicie, tenacitate și modestie, demnitate și statornica aspirație spre libertate și progres, a fost deosebit de zbuciumată, marcată de dependența seculară față de Suedia, apoi de luptele dintre suedezi și ruși pentru care a servit adesea drept câmp de război și care s-au soldat cu instaurarea, din 1809 a dominației țariste care avea sa dureze peste o sută de ani. Dacă apropierea de Suedia a rămas, în multe privințe, benefică pentru dezvoltarea economico-socială și culturală a Finlandei, relațiile cu Rusia au înregistrat și momente tensionate, mai ales spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul tarului Nicolae al II-lea, care a căutat să suprime relativa autonomie finlandeză, garantată de predecesorul său, Alexandru al II-lea.
Momente de cumpănă s-au înregistrat și în timpul celui de-al doilea război mondial când, implicată în evenimentele nefaste ale acestuia, Finlanda a fost nevoită să-i cedeze Rusiei unele teritorii din trupul țării și să reia de la capăt efortul tenace, îndelungat și trudnic, al reconstrucției economice și de normalizare a vieții sociale.
Pare un adevărat miracol faptul că acest popor, cu mai puțin de 5 milioane de locuitori, cu un teritoriu de 337.000 km2, acoperit, în cea mai mare parte, cu lacuri și păduri întinse, cu un climat aspru, a izbutit sa construiască, în cele câteva decenii postbelice, o economie modernă, să-și făurească o viață demnă, la parametrii cei mai înalți ai civilizației și bunăstării. Pentru finlandezi și cei ce le-au urmărit îndeaproape “istoria contemporană”, acest miracol se cheamă muncă fără menajamente și concesii, o admirabila activitate de angajare în depășirea vitregiilor naturii și destinului, tenacitate și răbdare, inițiativă și pricepere în chivernisirea și valorificarea înțeleaptă a resurselor materiale și umane, coeziune morală, conștiință patriotică și deschidere către lumea civilizată. În acest context general, se înscriu și știința, cultura, învățământul, înflorirea liberă, nestânjenită a literaturii și celorlalte arte, a educației fizice și sportului, a turismului intern și extern, grija deosebită pentru sănătatea oamenilor, a naturii, păstrarea străvechilor tradiții cultural-folclorice, stimularea legăturilor cu culturile altor popoare.
Literatura finlandeză, în general, deci și poezia, sunt, probabil, mai puțin cunoscute peste hotare, însă pentru inițiați, ca și pentru cititorii interesați, e un prilej de reală desfătare sufleteasca prin farmecul, meșteșugul artistic, sensibilitatea, delicatețea și vraja cuvântului, asemenea naturii mirifice din această misterioasă lume a Nordului, patrie a celebrei epopei “Kalevala”. De fapt, pentru finlandezi, aceasta remarcabilă operă poetică, tradusă deja, integral, în 36 de limbi și parțial în alte 70, realizată de Elias Lönnrot (1802 – 1884), e socotită temelia literaturii moderne a acestei țări, punctul de plecare în consacrarea limbii literare, a sentimentului național, sursa de inspirație pentru toți marii scriitori, artiști ai țării. Aniversarea, în 1985, a 150 de ani de la publicarea pentru prima oară a “Kalevalei” s-a transformat într-o autentică sărbătoare națională, menită să reîmprospăteze interesul publicului pentru folclorul național, pentru creația unor mari poeți ca Eino Leino, sau pictori precum Akseli Gallén, compozitori ca celebrul Jean Sibelius care s-au inspirat din aceasta capodoperă a liricii universale.
Înainte de a recurge la câteva exemplificări din text, precizez ca în cele 50 de poeme cu 22.795 de versuri culese de Lönnrot, publicate în 33 de volume ale ediției complete (“Vechi poeme ale poporului finlandez”), sunt abordate teme și motive ca : geneza lumii, etnogeneza poporului finlandez, evoluția lui istorica, poeme despre rapsozi și vraci, despre cei plecați în călătorii de pețire ori de răpire, ori de căutare a unui refugiu în țara de dincolo de mare. Povestea “Kalevalei” e povestea a doua popoare – cel al Kalevalei și cel al Pohjolei –, iar ca element important, povestea despre minunata și misterioasa Sampe.
„Faima de care s-a bucurat încă de la apariție „Kalevala” – singura epopee cu adevărat populară din câte se cunosc –, a deschis, pe neașteptate, un nou capitol în viața finlandezilor – constata Iulian Vesper în „Prefața” traducerii în românește a celebrei opere (din care vom reproduce și unele versuri mai semnificative). Aproape necunoscuți până atunci, se vedeau dintr-odată ridicați în rândul popoarelor de aleasă cultură. Iar timpul n-a făcut decât să confirme acest verdict… cu intensul ei patetism, cu modalități epice din cele mai variate, „Kalevala” se situează în rândul capodoperelor umanității care, inspirându-se din viață, o transfigurează, indicându-i în același timp un drum ascendent, tot mai luminos” (Elias Lönnrot, Kalevala, epopee populară finlandeză, traducere, prefața și note de Iulian Vesper, Editura pentru literatură, 1968).
Uite mă apuc-o poftă,
Mi-a venit deodată gândul
Sa-mi încep acum cântarea,
Sa dau drumul unui cântec
Despre-a neamului poveste,
Despre-a noastră seminție,
Vorbele se moaie-n gură,
Cad încetișor cuvinte;
Lin se-nalță de pe limbă
Printre dinți roiesc în aer,
_______________________________________________
Mieleni minun tekevi, aivoni ajattelevi
lähteäni laulamahan, saa’ani sanelemahan,
sukuvirttä suoltamahan, lajivirttä laulamahan.
Sanat suussani sulavat, puhe’et putoelevat,
kielelleni kerkiävät, hampahilleni hajoovat.
Frate scump, iubit prieten,
Prea frumos, din tinerețe,
Vino și-i cânta cu mine,
Te apropie mai iute,
Ca să băsmuim că, iată,
Ne aflăm doar iar cu toții
Adunați din patru vânturi ;
Rar ne întâlnim și trudnic
Ne găsim din nou pe-a’noastre
Jalnice, sărace locuri
De aici din miazănoapte.
_______________________________________________
Veli kulta, veikkoseni, kaunis kasvinkumppalini!
Lähe nyt kanssa laulamahan, saa kera sanelemahan
yhtehen yhyttyämme, kahta’alta käytyämme!
Harvoin yhtehen yhymme, saamme toinen toisihimme
näillä raukoilla rajoilla, poloisilla Pohjan mailla.
Mâna într-a mea ți-o lasă,
Degetele-ntr-ale mele,
Să-ntonăm alese cânturi,
Cele mai frumoase basme ;
Asculta-ne-vor prieteni,
Ne vor urmări tovarăși
Din ăst tineret ce crește,
Din ăst neam ce se ridică;
Sunt cântări din vremi cărunte,
Vorbe vechi de prin chimirul
Vajnicului Väinämöinen,
De prin vatra covăciei
A lui Ilmarinen, – smulse
Sabiei lui Kaukomieli,
Arcului lui Joukahainen,
Din câmpiile Pohjolei,
De prin codrii Kalevalei.
_______________________________________________
Lyökämme käsi kätehen, sormet sormien lomahan,
lauloaksemme hyviä, parahia pannaksemme,
kuulla noien kultaisien, tietä mielitehtoisien,
nuorisossa nousevassa, kansassa kasuavassa:
noita saamia sanoja, virsiä virittämiä
vyöltä vanhan Väinämöisen, alta ahjon Ilmarisen,
päästä kalvan Kaukomielen, Joukahaisen jousen tiestä,
Pohjan peltojen periltä, Kalevalan kankahilta.
Tatăl le cânta pe vremuri,
Coadă la topor făcându-și ;
Mă-nvăța aceste cânturi
Mama când torcea din caier ;
Eu, un țânc, jos, pe podele
Mă-nvârteam pe la genunchii-i,
Puști cu lapte pe bărbie,
Cu smântâna pe la gura.
N-a fost Sampe fără vorbe,
Fără vrăji ciudate, Louhi;
Sampo se-nvechi-n cuvinte,
Lochi-n farmece pierit-a,
în cântări muri Vipunen,
Lemminkainen, în petreceri.
_______________________________________________
Niit’ ennen isoni lauloi kirvesvartta vuollessansa;
niitä äitini opetti väätessänsä värttinätä,
minun lasna lattialla eessä polven pyöriessä,
maitopartana pahaisna, piimäsuuna pikkaraisna.
Sampo ei puuttunut sanoja eikä Louhi luottehia:
vanheni sanoihin sampo, katoi Louhi luottehisin,
virsihin Vipunen kuoli, Lemminkäinen leikkilöihin.
Sunt și astfel de cuvinte,
Vorbe tainice, aflate
Pe la margine de drumuri,
De prin ierbării desprinse,
Scoase din mărăcinișuri,
Ridicate de prin crânguri,
De pe firele de iarba,
De pe lungi cărări pe vremuri,
Când, cioban, în tinerețe,
îmi mânam cirezi și turme
Prin livezi de miere pline,
Ori pe colnice de aur
Cu Muurikki, neagra-n urmă
Și cu Kimmo cea bălțată.
_______________________________________________
Viel’ on muitaki sanoja, ongelmoita oppimia:
tieohesta tempomia, kanervoista katkomia,
risukoista riipomia, vesoista vetelemiä,
päästä heinän hieromia, raitiolta ratkomia,
paimenessa käyessäni, lasna karjanlaitumilla,
metisillä mättähillä, kultaisilla kunnahilla,
mustan Muurikin jälessä, Kimmon kirjavan keralla.
Variante de traducere: (ortografie originală; povestea nașterii fără de prihană a lui Väinämöinen de către Ilmatar, fecioara zisă și Luonnatar)
Iată ce-auzii odată,
Ce-ascultai cîndva, în cîntec:
Nopţile vin singurele,
Singure, pe rînd, vin zile;
Väinämöinen şi el singur
S-a ivit, rapsodul veşnic,
Din subţirea purtătoare,
Ilmatar, frumoasa maică.
În văzduh trăia o fată,
Minunata Luonnatar;
A trăit mult timp curată,
Ca fecioară, – o vecie,
Prin înaltele văzduhuri,
Prin nemărginite ceruri.
Dar s-a săturat deodată,
I-a părut povară viaţa,
Să rămîie-aşa stingheră,
Tot fecioară, tot curată,
Prin înaltele văzduhuri,
Prin nemărginite ceruri.
Pîn’ la urmă coborît-a,
S-aşeză pe nalte valuri,
Pe al mării spate luciu,
Printre unde despletite;
Năvălit-a o vîntoasă,
Dinspre răsărit pornită,
Ce umplu de spumă marea,
Înălţă tăioase valuri.
Vîntul fata-a legănat-o,
Valul aruncă fecioara
Pe spinarea albăstrie
A înaltelor talazuri;
I-a rodit ei vîntul, sînul,
A lăsat-o grea talazul.
Trudnic a purtat povara,
Sarcina cea grea din pîntec
Ani de toţi vreo şapte sute,
Vîrste de viteji vreo nouă;
Îi era cu neputinţă
Fătul nenăscut, să-l nască.
Muma apelor, fecioara,
Rătăci înot, departe,
Mult spre Soarele Răsare,
Iar apoi spre Soare-Apune,
Miazăzi şi Miazănoapte,
Cît văzu-mprejur cu ochii,
În durerea grelei faceri,
În cumplitul chin din pîntec
Îi era cu neputinţă
Fătul nenăscut să-l nască.
(Traducere de Iulian Vesper)
Auzit-am cînturi multe
Cum se iscă din cuvinte;
Nopţile vin cîte una,
Zilele – pe rînd şi ele;
Tot la fel pe lumea asta,
Unul era Väinämöinen.
Cîntăreţul, înţeleptul,
Naşterea cărui se trage
De la Ilmatar frumoasa.
Statnică şi mlădioasă
Ilmatar cea preacurată,
A văzduhului făptură
A rămas mult timp fecioară
Şi-a trăit mult timp în ceruri,
În înaltele văzduhuri
Pe nemărginite ’ntinsuri.
Îşi ducea astfel viaţa
Într-o stranie tristeţe
Pîn’ i se urî de traiul
În singurătate-adîncă
Ani de zile-n feciorie
În înaltele văzduhuri
Pe nemărginite ’ntinsuri.
S-a lăsat atunci fecioara
Către valurile mării,
Peste străveziu-i greabăn,
Peste largul ei de ape,
Iar din răsărit pornit-a
Vînt încrîncenat să sufle,
De-a stîrnit furtună mare,
Apa a învîrtejit-o,
Ridicînd înalte valuri.
De vînt aspru clătinată
Şi de valuri mari izbită,
Dusă-n larg a fost fecioara
Pe-ale mării albe creste.
Şi-a îngreunat-o vîntul,
Marea plină a lăsat-o.
Şapte veacuri de-a rîndul,
Nouă vieţi de om fecioara
Tristă a purtat povara
Împlinitului său cîntec.
În zadar – ne-nsărcinatul
N-avea grabă să se nască.
(Traducere de Pavel Starostin)
Niin laulan hyvänki virren, kaunihinki kalkuttelen
ruoalta rukihiselta, oluelta ohraiselta.
Kun ei tuotane olutta, tarittane taarivettä,
laulan suulta laihemmalta, vetoselta vierettelen
tämän iltamme iloksi, päivän kuulun kunniaksi,
vaiko huomenen huviksi, uuen aamun alkeheksi.
Noin kuulin saneltavaksi, tiesin virttä tehtäväksi:
yksin meillä yöt tulevat, yksin päivät valkeavat;
yksin syntyi Väinämöinen, ilmestyi ikirunoja
kapehesta kantajasta, Ilmattaresta emosta.
Olipa impi, ilman tyttö, kave luonnotar korea.
Piti viikoista pyhyyttä, iän kaiken impeyttä
ilman pitkillä pihoilla, tasaisilla tanterilla.
Ikävystyi aikojansa, ouostui elämätänsä,
aina yksin ollessansa, impenä eläessänsä
ilman pitkillä pihoilla, avaroilla autioilla.
Jop’ on astuiksen alemma, laskeusi lainehille,
meren selvälle selälle, ulapalle aukealle.
Tuli suuri tuulen puuska, iästä vihainen ilma;
meren kuohuille kohotti, lainehille laikahutti.
Tuuli neittä tuuitteli, aalto impeä ajeli
ympäri selän sinisen, lakkipäien lainehien:
tuuli tuuli kohtuiseksi, meri paksuksi panevi.
Kantoi kohtua kovoa, vatsantäyttä vaikeata
vuotta seitsemän satoa, yheksän yrön ikeä;
eikä synny syntyminen, luovu luomatoin sikiö.
Vieri impi veen emona. Uipi iät, uipi lännet,
uipi luotehet, etelät, uipi kaikki ilman rannat
tuskissa tulisen synnyn, vatsanvaivoissa kovissa;
eikä synny syntyminen, luovu luomatoin sikiö.
Kanteletar - sora Kalevalei
Culegerea de poeme folclorice finlandeze a trezit și interesul românilor. La catedra de limbi romanice de la Turku a apărut, în 1985, lucrarea a cărui copertă și pagină de gardă apar mai jos. Profesorul Ion Stăvăruș și colaboratorul său, vorbitor de română, Lauri Lindgren sunt autorii lucrării.
Numele Kanteletar format din kantele – țiteră, cu sufixul feminin –tar sugerează „Zeița țiterei” sau „Muza țiterei”, iar prin extensie se referă la muza liricii folclorice.
Colecție de poezie folclorică finlandeză alcătuită de Elias Lönnrot (cântată de obicei alături de un kantele, instrument muzical asemănător lirei)
„Nu. Cântarea e din jale, izvodita-i din durere: kantele-i din zile grele, tâmpla lui e din necazuri, strunele-s numai din ofuri, ancorele – din griji multe. De-asta, iacă-al meu kantele nu cunoaște bucuria, nu ne zice cu plăcere, nu ne-aduce veselia, că l-a născocit obida și l-a meșterit durerea”
Kanteletar - Culegere de rune tradiționale finlandeze, alcătuită de Elias Lönnrot; Antologie, traducere și note de Ion Stăvăruș și Lauri Lindgren; Studiu introductiv de Senny Timonen; Publicațiile departamentului de limbi romanice Universitatea din Turku Turku, 1985.
Ediția românească: Editura: Univers – Data apariție: 1985 – Coperta: Broșată (paperback) – Numar pagini: 132 – Dimensiuni: 22 x 12 cm – Traducător: Ion Stăvăruș și Lauri Lindgren – Ilustrator: Mircea Dumitrescu
În următoarea galerie media puteți vizualiza picturi în care sunt reprezentate diverse scene din epopeea națională finlandeză „Kalevala”. Privind de la stânga la dreapta acestea sunt:
1. Robert Wilhelm Ekman (1808-1873), Mama lui Lemminkäinen adunând trupul fiului ei din râul Tuonela (1862), ulei pe pânză, 78 x 60 cm, Muzeul Național al Finlandei. Wikimedia Commons;
2. Robert Wilhelm Ekman (1808-1873), Väinämöisen Playing, (1857-66), ulei pe pânză, 390 x 283 cm, Vanha ylioppilastalo, Helsinki. Wikimedia Commons;
3. Robert Wilhelm Ekman (1808-1873), Ilmatar (1860), ulei pe pânză, dimensiuni necunoscute, Ateneum, Helsinki. Wikimedia Commons;
4. Sigfrid August Keinänen (1841-1914), Kullervo cu turmele sale (1896), ulei pe pânză, 110 × 63 cm, Ateneum, Helsinki. Wikimedia Commons;
5. Sigfrid August Keinänen (1841-1914), Väinämöinen și Aino (1896), ulei pe pânză, 126 x 67 cm, colecție privată. Wikimedia Commons;
6. Elias Muukka (1853-1938), Väinämöisen Triptych (1914), suport și dimensiuni necunoscute, Universitatea din Turku. Wikimedia Commons;
7. Berndt Abraham Godenhjelm (1799-1881), Ilmarinen Forjează Sampo (dată necunoscută), suport și dimensiuni necunoscute, Societatea de Literatură Finlandeză, Helsinki. Wikimedia Commons.
https://eclecticlight.co/2016/05/14/the-story-in-paintings-kalevala-finlands-epic-1/
Comentários