Doamna din Shalott
-Lord Alfred Tennyson-
Pe malul apei ce coboară Câmpuri întinse de orz şi de secară, Îmbracă lumea şi cerul înconjoară; Şi-aici prin câmp un drum coboară Spre cetatea Camelot; În sus şi-n jos oamenii grăbesc, Privind mereu cum crinii înfloresc Şi înconjoară insula pe care o zăresc, Insula lui Shalott. Sălcii pălesc, prin plopi flutură frunzele, Uşoare în amurg tremură brizele Şi pentru veşnicie aleargă vânturile Trecând de insulă şi ajungând în râul care Curge mereu spre Camelot. Patru pereţi şi patru turnuri gri, Cresc ascunzând întinderea de flori, Iar tăcuta insulă ascunde în ale ei culori Pe Doamna de Shalott. Doar cosaşii de zor secerând Prin rândurile aspre de orz trecând Şi ecoul unui dulce cântec ascultând Pe râul cristalin ce curgea în jos cotind Spre cetatea Camelot: Iar pe-nserate cosaşii obosiţi, Făcând stive de snopi în aerul de munţi Ascultă şi şoptesc uimiţi: “Iat-o pe Doamna de Shalott”. Împletind acolo din seară până-n zori Un magic văl în vii culori, A auzit un murmur ce îi dă fiori, Că un blestem o paşte dacă va sta, ori Va privi spre Camelot. Dar ea nu ştie ce spune blestemul, Aşa că-şi împleteşte-n continuare vălul, Puţine griji avea odorul, Doamna de Shalott. Şi plimbându-se prin dreptul oglinzii clare În faţa ei întregul an suspendat pare, Şi unde umbra-ntregii lumi apare, Acolo vede aproape drumul mare Şerpuind spre Camelot. Şi uneori în oglinda-n care norii se-oglindeau Doi câte doi cavaleri călărind veneau Dar pentru ea niciunii cu-adevărat loiali nu erau, Doamna de Shalott. Dar ea cu vălul în continuare se răsfăţa În care magicile imagini din oglindă împletea, Pe cât de des prin nopţile tăcute trecea Un gând de moarte ce cu pene şi lumini acoperea În muzică, drumul spre Camelot; Şi-atunci când pe cer Luna strălucea, Un cuplu de tineri proaspăt-căsătoriți venea. “Sunt pe jumătate de umbre bolnavă”, ea spunea Doamna de Shalott. De sub bolta ei de verdeaţă o săgeată porneşte, El sprinten prin orzul legat în snopi goneşte Soarele răsare şi printre frunze orbitor străluceşte, Şi de pe cer armura de bronz înroșește A bravului Sir Lancelot. Un cavaler al Crucii Roşii va îngenunchea mereu În faţa domniţei pe care-o apără cu scutul său, Pe câmpul auriu scutul va străluci greu, Aproape de singuratica Shalott. Întreaga-i frunte-n lumina soarelui senină strălucea; Pe copitele-i lucioase calul său de război tropăia; De sub coiful ce-l purta în valuri îi cădea Părul cu bucle negre de cărbune când călărea, Când călărea spre Camelot. Ca şi pe râu, dar şi pe mal El strălucea la fel în oglinda de cristal “Tirra Lirra”, de-a lung de mal Cânta Sir Lancelot. Uitând de văl şi de războiul de ţesut, Câţiva paşi prin cameră a făcut, Nufărul înflorind a văzut, Şi coiful cu pana a recunoscut, Şi a privit spre Camelot. Afară vălul i-a zburat şi-n depărtare flutura, Şi-oglinda dintr-o parte-n alta crăpa; “Mă ajunge blestemul”, plângea Doamna de Shalott. În vântul de est care nervos şuiera, Pădurea palidă încet descreştea, Şi întregul râu în malurile sale gemea. Apăsat, cerul greoi plângea Peste cetatea Camelot. Ea o barcă a găsit când cobora, Sub o salcie lăsată tot plutea, Şi-n juru provei ea scria Doamna de Shalott. Aici de-a lungul râului ceţos, Ca un profet în transă, curajos, Care nu-şi vede destinul dureros – Ea cu un obraz sticlos Priveşte iar spre Camelot. Şi pană la sfârşitul zilei ea deja Îşi pierdu lănţişorul şi pe jos zăcea, Şi-ntregul râu departe o purta, Pe Doamna de Shalott. Se auzea un cântec de slavă, sfânt şi-ndoliat, Cântat cu putere şi cu umilinţă cântat, Până când încet sângele i-a îngheţat, Şi privirea pe deplin i s-a întunecat, Întoarsă spre cetatea Camelot. Înainte de flux ea ajunge, Prima casă de pe lunca râului atinge, Cântându-şi cântecul ea se stinge, Doamna de Shalott. În josul cetăţii, pe sub balcoane, Prin ziduri de verdeaţă şi prin coridoare, Plutea ea ca o umbră strălucitoare, În apropierea caselor în a morţii paloare, În linişte spre cetatea Camelot. Şi afară pe chei au venit, Cavaleri, burghezi, lorzi şi doamne au ieşit, Şi-n jurul provei numele i-au citit, Al Doamnei de Shalott. Cine-i aceasta? Şi-aici ce este? Iar în luminatul castel care se zăreşte, Sunetul veseliei regale amuţeşte, Chiar şi pe ei un fior îi zoreşte, Pe cavalerii din Camelot. Lancelot cu o faţă gânditoare Spune: “Pe chipul ei se citeşte o splendoare; Dumnezeu în mila Sa să îi dea iertare, Doamnei de Shalott” .
Traducere de Iuliana Pîrlica (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj)
Comments